Dr Lavinia Roșu @2025  Toate drepturile rezervate

În spitalul unde lucrez ca rezident, am observat de nenumărate ori cum părinții se opresc la jumătatea unei fraze, cum privesc în jos sau cum schimbă subiectul exact când ajung la ceea ce îi preocupă cu adevărat. Știu acea ezitare, acel moment în care te întrebi: "Oare o să mă judece dacă întreb asta?"

Hai să clarificăm ceva de la început: nu există întrebări stupide în psihiatria pediatrică. Există doar întrebări nepuse, care lasă în urmă nesiguranță, vinovăție și copii care ar putea beneficia de răspunsuri.

Astăzi vreau să vorbim despre acele întrebări pe care le simți în gât, dar pe care le înghiți înapoi. Ca mamă și ca medic rezident în psihiatrie pediatrică, știu că cele mai importante conversații încep exact cu întrebările care ne fac să ne simțim vulnerabili.

„Cum vorbesc cu copilul meu despre moarte?"

Aceasta este, probabil, întrebarea care generează cel mai mult disconfort. Părinții se tem că vor traumatiza copilul, că vor spune ceva greșit sau că sunt prea tineri pentru "conversația aia grea".

Realitatea: Copiii observă moartea în jurul lor – un bunic care lipsește, un animal de companie, chiar și în desenele animate. Tăcerea noastră nu îi protejează; îi lasă să își construiască singuri explicații, adesea mai înfricoșătoare decât realitatea.

Ghid practic pe vârste:

• 2-5 ani: Folosește termeni concreți și simpli. "Bunicul a murit înseamnă că trupul lui a încetat să mai funcționeze. Nu mai respiră, nu mai mănâncă, nu mai simte durere." Evită eufemismele precum "a adormit" (pot dezvolta anxietate legată de somn).
• 6-9 ani: Pot înțelege permanența morții. Răspunde la întrebări direct și onest: "Da, toți oamenii mor la un moment dat, dar majoritatea trăiesc foarte mult timp." Validează emoțiile: "E normal să fii trist și supărat."
• 10+ ani: Pot gestiona conversații mai profunde despre sens, spiritualitate, procesul de doliu. Întreabă ce cred ei, ce îi preocupă. Ascultă mai mult decât vorbești.

Ce să eviți:

"A plecat în cer și ne privește de acolo" poate crea confuzie și așteptări nerealiste.

"Dumnezeu l-a luat pentru că era bun" poate face copilul să se teamă să fie bun sau poate să strice relația lui cu divinitatea( acea entitate care îi fură pe cei dragi).

„Cum explic divorțul fără să îl distrug emoțional?"

Părinții care trec prin divorț vin adesea la consultații copleșiți de vinovăție. "Am eșuat ca părinte?" Nu, ai eșuat ca partener de cuplu – și asta e complet diferit.

Mesajul esențial: "Mama și tata nu mai pot fi soț și soție, dar vom fi întotdeauna părinții tăi. Asta nu se schimbă niciodată."

Principii fundamentale:

• Prezentați un front unit: Anunțați împreună, dacă e posibil. Mesajul trebuie să fie consistent.
• Adaptați explicația la vârstă: Copiii mici au nevoie de informații concrete despre rutina lor ("Vei dormi la mama luni și marți, la tata miercuri și joi"). Adolescenții pot înțelege nuanțe despre compatibilitate și respect.
• Nu cereți copilului să aleagă părți: Niciodată. Nici măcar subtil. Nici măcar când celălalt părinte "chiar merită".
• Validați emoțiile: "E normal să fii supărat, confuz sau trist. Poți să îmi spui oricând ce simți."

Semnale de alarmă: Dacă copilul devine excesiv de retras, agresiv, are probleme de somn sau scădere bruscă a performanței școlare timp de mai mult de 2-3 luni, e momentul pentru suport profesional.

„Cum vin copiii? Și când e momentul să vorbesc despre sex?"

Ah, conversația care face părinții să transpire. Vestea bună? Nu trebuie să fie "o conversație". Trebuie să fie multe conversații mici, adaptate vârstei, pe parcursul anilor.

Regula de aur: Răspunde la întrebarea pusă, nu la întrebarea pe care crezi că o va pune peste 5 ani.

Ghid practic:

• 3-5 ani: "Bebelușii cresc într-un loc special din burta mamei, numit uter." Simplu, factual, fără detalii despre cum ajunge bebelușul acolo.Dacă întrebă copilul poți răspunde sincer scurt și la obiect.
• 6-8 ani: Pot înțelege bazele biologice: "Mama are un ovul mic, tata are un spermatozoid mic, și când se întâlnesc, începe să crească un bebeluș." Folosește termeni corecți anatomic – "penis" și "vagin", nu "pipi" și "prunuță".
• 9-11 ani: Înainte de pubertate, vorbește despre schimbările care vor veni. Menstruația, erecțiile, mirosul corporal – normalizează totul.
• 12+ ani: Conversații despre consimțământ, relații sănătoase, presiune socială, pornografie online. Da, e incomod. Da, e esențial.

Sfatul meu de mamă: Dacă te blochezi, spune-i copilului: "E o întrebare importantă și vreau să îți răspund bine. Hai să vorbim diseară după cină." Apoi respiră adânc și răspunde onest, pe înțelesul lui.

BONUS TIP: Dacă aveți un copil de 4-7 ani vă recomand să îi citiți din cartea -Adevărul gol-goluț 2, scrisă de Ioana Chicet-Macoveiciuc ( aka. Prințesa urbană). Este o carte foarte bine scrisă cu ilustrații simpatice pentru cei mici. Simpla lecturare înainte de culcare sedimentează informații valoroase pentru copii, pe limba lor.

„Gelozia dintre frați – e normală sau ar trebui să mă îngrijorez?"

Scurt răspuns: e normală.

Răspuns lung: depinde de intensitate și frecvență.

Gelozie normală:

• Certuri ocazionale pentru jucării, atenție, spațiu
• Comentarii de tipul "Tu îl iubești mai mult pe el!"
• Regresii temporare când vine un bebeluș nou (copilul mai mare vrea din nou biberonul)
• Competiție pentru realizări ("Eu am luat 10, el doar 9!")

Semnale de alarmă:

• Agresiune fizică constantă și intensă
• Un copil pare mereu victimă, celălalt mereu agresor
• Retragere emoțională severă a unuia dintre copii
• Anxietate sau depresie vizibilă legată de relația cu fratele/sora

Strategii practice:

• Timp individual cu fiecare copil: Chiar și 15 minute pe zi, doar voi doi. Fără telefon, fără întreruperi.
• Evită comparațiile: Niciodată "De ce nu ești ca sora ta?" Fiecare copil e unic, cu ritmul lui de dezvoltare.
• Validează sentimentele, stabilește limite pentru comportament: "Înțeleg că ești supărat pe fratele tău, dar lovitul nu e acceptabil. Hai să găsim alt mod să îți exprimi supărarea."
• Nu forța iubirea, încurajează respectul: "Nu trebuie să fii mereu cel mai bun prieten cu sora ta, dar trebuie să o tratezi cu respect."

Alte întrebări pe care le auzi în tăcere (și răspunsurile lor)

"Copilul meu se masturbează. E normal?"

Da, e complet normal de la vârste mici. Copiii descoperă că anumite atingeri se simt plăcut. Abordare: "Asta e ceva privat, pe care îl faci în camera ta, nu în fața altora." Fără rușine, fără dramă.

"Am strigat urât la copilul meu. Sunt un părinte toxic?"

Un moment de pierdere a calmului nu te face toxic. Un pattern constant de abuz verbal, da. Dacă ai strigat, revino: "Îmi pare rău că am strigat. Eram frustrat, dar nu era ok să îmi descarc frustrarea pe tine." Modelezi responsabilitate emoțională.

"Copilul meu vrea să poarte haine de gen opus. Ar trebui să mă îngrijorez?"

Explorarea identității de gen în copilărie e normală. Unii copii experimentează și apoi revin la conformitatea de gen, alții nu. Abordare: susținere fără presiune. Dacă persistă și vine cu distres semnificativ, consultă un specialist în identitate de gen.

"Cred că copilul meu minte compulsiv."

Sub 6-7 ani, copiii abia învață diferența dintre realitate și fantezie. Peste această vârstă, minciuna frecventă poate indica: teamă de consecințe, nevoie de atenție, modelare din partea adulților, sau probleme mai profunde. Creează un spațiu sigur pentru adevăr: "Chiar dacă adevărul e greu, vreau să știu. Nu voi fi supărat că îmi spui adevărul."

De ce e atât de greu să punem aceste întrebări?

Pentru că ne judecăm pe noi înșine mai dur decât ne-ar judeca vreodată un profesionist. Pentru că societatea ne-a învățat că părinții buni "știu instinctiv" ce să facă. Pentru că admitem că nu știm pare a fi un eșec.

Dar iată adevărul: cei mai buni părinți sunt cei care pun întrebări. Cei care recunosc când au nevoie de ghidare. Cei care își pun copilul înaintea propriului ego.

Când să cauți ajutor profesional

Nu trebuie să aștepți o criză. Consultă un psihiatru pediatru sau psihoterapeut dacă:

• Comportamentul copilului te îngrijorează persistent de mai mult de 2-3 luni
• Observi schimbări bruște în somn, apetit, performanță școlară sau relații sociale
• Copilul exprimă gânduri de auto-vătămare sau ideație suicidară
• Simți că nu mai faci față ca părinte și ai nevoie de strategii
• Pur și simplu vrei o a doua opinie despre o situație

Mesajul meu pentru tine

În fiecare zi , văd părinți curajoși care își depășesc rușinea și frica pentru binele copiilor lor. Și de fiecare dată când cineva pune o întrebare "jenantă", îi mulțumesc. Pentru că acea întrebare deschide o ușă spre înțelegere, vindecare și conexiune mai profundă.

Următoarea dată când te afli în fața unui specialist și simți că o întrebare îți arde pe limbă, amintește-ți: întrebarea ta nu e prea mică, prea stupidă sau prea jenantă. E exact ceea ce trebuie să întrebi în acel moment.

Copilul tău merită răspunsuri. Tu meriți sprijin. Și amândoi meritați să treceți prin provocările parentalității fără povara tăcerii și a rușinii.

Cu empatie și fără judecată,
Dr. Lavi Roșu

Ai o întrebare pe care nu ai îndrăznit să o pui niciodată? Scrie-mi în formularul de contact și poate următorul articol va fi exact despre ceea ce te preocupă pe tine. Pentru că întrebările tale contează – și răspunsurile și mai mult.

Articole din această categorie